De Alexandru Filimon
”…Dar cine esti, l-am întrebat,
Tu care plângi și stai de vorbă?
EL mi-a răspuns: ”Prea scurtă mi-e povestea,
O, scump poet. Eu sunt român.
De-un neam cu tine. De gintă Latină”
Poate aceste versuri vă emoționează și vă conduc la ideea că aparțin lui Dimitrie Bolintineanu sau lui George Coșbuc, însă ele aparțin unui poet italian pe numele său Aleardo Aleardi care vedea cu blândețe și entuziasm destinul latin al Principatelor ce nutreau să fie sub un singur steag, sub un singur domn, sub un singur nume: România.
Până și Garibaldi privea românii cu deosebită dragoste manifestându-și entuziasmul pentru proiectul unionist. În miezul unor mari conflicte geopolitice, ce continuă în linii mari și astăzi, românul nu a fost singur în suferința sa, inspirând și alte popoare latine să-i imortalizeze povestea. Totusi, prea scurtă e povestea…Zic să o mai lungim puțintel.
Priviri de speranță și afinități către Roma
Columna lui Trăian și statuile închinate de romani dacilor exprimă și astăzi respectul pe care romanii l-au arătat vis a vis de daci. Perioada medievală pentru provinciile românești (în special în perioada fanariotă) a înregistrat pe lângă alte proiecte și voințe de unire și speranțele pe care le nutreau domnitorii cu privire la Roma. În aceeași măsură apărătorii latinității (Ion Budai Deleanu, Petru Maior), pionii Școlii Ardelene, priveau cu simpatie spre Italia când croșetau provestea noastră de sorginte latină.
Marele personaj istoric (de care se leagă destinul BNR, precum și multe proiecte de culise), Eugeniu Carada, era membru în lojele italiene, în toate cercurile selecte de influență care aveau urechile extrem de bine ascuțite cu privire la veștile și zvonurile din Principate Române.
Tot aici în Italia se plămădea Badea Cârțan, care în opera scriitorului junimist Duiliu Zamfirescu (diplomat atașat în Italia și apoi guvernator al Basarabiei în 1918) se imortaliza pentru generațiile ce au urmat.
Drumul său spre Roma este o poveste pe care prea puțini o cunosc. Să pornești astăzi pe un drum inițiatic, pe jos până la Roma, să-ți vezi originile, să contempli Columna lui Trăian, poate părea un lucru demn de Cervantes și Don Quijote ce stârnește umorul sau dimpotrivă, oprobiul pentru o credință nenecesară în spiritul valorilor, al perenului, al adevărului istoric.
Badea Cârţan e un simbol al unităţii naţionale. Condeiul marelui istoric Nicolae Iorga nu avea cum să-l evite. „Fanatic ţăran al romantismului naţional ce se privea pe sine ca pe un purtător de misiune superioară, ca un îndeplinitor de porunci ce vin mai de sus”, așa alege Iorga să-l descrie pe acest țăran autentic.
Printre cei care susțineau cauza națională a românilor în acea perioadă se numărau senatorul Angelo de Gubernatis, deputatul Matteo Imbriani, marchizul Pandolfi, publiciştii Roberto Fava, Tulio Massarini, filozofii G. I. Ascoli şi Carlo Cattaneo.
Doinele ce se nasc pe plaiurile românești ajung la Vatican
O lună de zile cât țăranul Gheorghe Cârţan a stat în Italia a devenit un personaj european. Marchizul Pandolfi l-a invitat la o agapă închinată acestui veirtabil dac care a pogorât în spațiul italian. Badea Cârţan, ca un țăran autentic s-a simțit stingher pe lângă vinurile și bucatele alese care se perindau pe sub ochii săi.
Cumpătat din fire acesta nu a cedat tentațiilor pântecului. Nici Parlamentul Italian nu l-a uitat pa Cârțan. Deputatul Matteo Imbriani l-a condus în Parlamentul italian, unde dacul nostru a prezentat situaţia la zi a românilor din Transilvania.
Nici Vaticanul nu a fost indiferent la isprăvile țăranului Cârțan. Astfel, cardinalul Rampolla îl introduce într-o audienţă chiar la papă, oaspeții rămânând impresionaţi de cunoştinţele culturale și istorice ale lui Cârţan.
Și Duiliu Zamfirescu și Badea Cârțan fac acest drum într-o perioadă extrem de critică și delicată pentru România. Rămâne și noi să-l facem…
