A venit în Italia în urmă cu 23 de ani, cu o bursă de studii. A oscilat între Torino şi Paris, dar câţiva ani mai târziu avea să înţeleagă că destinul ei era, aici, în oraşul de pe Pad. Astăzi, Ioana este soţia preotului Cristian Vasilescu, preot slujitor la Biserica Ortodoxă Sfânta Parascheva din Torino, unde, dincolo de sfaturile calde pe care le dă enoriaşilor, îi învaţă pe copiii românilor să scrie, să citească, dar şi să creeze în limba noastră românească.
Iar acum, să dăm ceasurile înapoi…
În urmă cu 23 de ani, în ziua în care a ajuns la Torino, Ioana Nan întâlneşte un băiat care cânta la saxofon, într-o sală de lângă biserica orotodxă din oraş.
Se îndrăgosteşte de el, iar patru ani mai târziu, acesta îi devine soţ. Aşa începe povestea Ioanei Nan…
Livia Filimon: Cine este Ioana Nan și de unde vine numele de familie? Din ce zonă a României proveniți?
Ioana Nan: Sunt o fată din București care a obținut o bursă de studiu Erasmus, în urmă cu 23 de ani. În privința numelui, sincer să vă spun, nu știu de unde vine. Părinții mei sunt născuți în București, numele de familie provine de acolo.
Livia Filimon: Câteva detalii despre familie, despre copii…
Ioana Nan: Soțul meu este părintele Cristian Vasilescu, fiul părintelui Gheorghe, întemeietorul comunității ortodoxe din Piemonte. Când l-am cunoscut, nu știam exact cine era, m-a fermecat cu muzica sa, dar în același timp mă deranja că nu vorbea românește. Nu știam că era născut pe meleagurile italiene și credeam că își dă un pic importanță. La început, din afară părea că nu ne suportăm, căci ne tachinam reciproc. Apoi, ironiile și glumele au lăsat spațiu sentimentelor declarate.
Ne-am căsătorit pe când eram foarte tineri. Părintele Cristian Vasilescu făcuse aproape trei ani de Politehnică, după care a înțeles că trebuia să își urmeze pasiunea, anume muzica. Astfel, a dat examen la Conservator. În timpul anilor de studii a fost nevoit să facă două munci în paralel; dimineața livra ziare, seara lucra în teatru. Toate acestea întrucât eu am rămas însărcinată după un an de căsnicie, iar el trebuia să susțină singur familia. S-a născut Elena, la un an și zece luni Gabriel, la patru ani după el a sosit Andrei și în cele din urmă, acum doi ani, a venit pe lume Alessandro.
Livia Filimon: Cum ați ajuns la Torino?
Ioana Nan: Am venit din motive legate de studiu. Studiam Drept comunitar și am obținut o bursă Erasmus. Inițial, doream să merg în altă localitate, mai precis în Franța, la Paris, dar Dumnezeu mi-a adus pașii aici. Dacă nu ajungeam aici, nu l-as fi întâlnit pe soțul meu și nu ar fi existat familia noastră. Cum se zice, nimic nu e întâmplător, totul e pornitor.
Livia Filimon: Ce pasiuni aveți?
Ioana Nan: Am pasiunea limbilor străine. De mică îmi luam cărți în franceză și engleză, apoi buchiseam pe dicționar de dimineață până seara. Îmi plăcea tot ce ținea de civilizația franceză, muzica, pictura, arta. Îmi amintesc cum tatăl meu glumea pe seama acestui fapt spunând că-mi plac “fonfăiții” și că mă prostesc să vorbesc cu accentul lor. Citeam mult mai ales seara, așa mi-am stricat și vederea…
De asemenea, pictam și scriam compuneri. De acolo mi se trage, căci hobby-urile astea mi-au rămas. Pictez și scriu cărți când dorm copiii.
Livia Filimon: Cum vedeți familiile tinere, de origine română, întemeiate aici, la Torino?
Ioana Nan: Familiile tinere române stabilite la Torino trebuie să nu facă abstracție de rădăcinile lor. Din păcate, mulți uită că sunt români și, mai rău, uită de Dumnezeu. Își aduc aminte că sunt români când merg la grătare și comandă mici, la nunți și înmormântări când pregătesc sarmale. Apoi, ne mirăm că, la rândul lor, copiii din aceste familii, atunci când sunt întrebați ce naționalitate au, zic că ei sunt italieni. I-am auzit de atâtea ori negând că sunt de origine română… Când i-am întrebat „Cum, nu sunteți români?”, ei răspundeau: „Noi nu suntem români, părinții noștri sunt”.
Livia Filimon: Cum am putea să ținem vie tradiția populară românească strămoșească peste hotare?
Ioana Nan: Păi simplu, cântând „Nani nani puișor” copilului de mic, alte doine sau cântece de-ale noastre, vorbindu-le copiilor și, mai ales, făcând rugaciunile în familie, bineînțeles, în limba noastră dulce românească. Suntem români creștini ortodocși, nu trebuie să ne fălim în sensul negativ, adică să ne umflăm în pene că am fi mai breji decât alții, dar să nu ne rușinăm. Mândria de a fi român înseamnă să ne păstrăm o demnitate.
Faptul că noi, românii, suntem mulți prezenți în munca cea de jos, bărbații pe șantier, iar femeile cu muncă în menaj, curățenie, nu trebuie să ne facă să ne simțim stânjeniti. Orice muncă cinstită e demnă.
Să ne rugăm, însă, ca Dumnezeu să ne țină uniți, aici, pe teritoriul Italiei, și să ne aducă paşii în casa Sa, în sfânta Biserică. Dacă vrem ca ai noștri copii să nu se rătăcească, trebuie să îi îndrumăm noi spre valorile strămoșești, să le insuflăm credința, să le facem cunoscută frumusețea tradițiilor.
De exemplu, noi, la Școala de catehism de la Biserica Sfânta Parascheva, i-am învățat pe copii să facă mărțișoare, globuri de Crăciun, să țese la război un covoraș de lână, iar tinerii mai mari să încondeieze ouă. La sărbătorile mari, ne îmbrăcăm cu toții, cu mic, cu mare, în portul nostru popular sau măcar cu ie, fiecare după posibilități.
E bine să nu uităm de unde am plecat, ca să știm unde mergem!
