Atâta frumusețe! Ce dor, și cât mai doare,
Când văl de-argint e bruma pe păduri,
Sclipește Carabalu când soarele răsare,
Și-și pune nori Ghiunaltu pe fruntea cu răsuri…
Izvorul Recei plânge, când leneș, când nervos,
Primăvăratic zburdă de la Ghirlan, și-agale.
Mult dăltuiții stâlpi granitici de la porți
Veghează peste satul trezit din somn, în vale…
Spre Dunărea de-argint se-nchină Țuțuiatul,
Într-un de veci ecou o cheamă și-o așteaptă.
Și-i tot trimite cărți, pe seluri, pe derele,
Pe-aripi de șoimi viteji, sau pe-a țestoasei șoaptă…
Din negura de vremi, cu gloanțe și cu cioburi,
Povești de mult uitate la ușa minții bat,
Mi-s pașii rătăciți prin gânduri, pe ulițe, prin scorburi,
De-atâta frumusețe, mi-e ochiu-nvolburat!
de Vali Ionescu
Pictor: Pieer Bertig
