Obiceiuri și Legenda lui Dragobete
Pe 24 făurar, românii îl aduc în prim plan pe cel care a fost Zeul iubirii la români și anume Dragobete.
Asemeni Sfântului Valentin sărbătorit în Occident, Dragobete este amplasat tot în luna februarie.
Dragobete este o sărbătoare a fertilității, este ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări, cât și pentru oameni.
Această sărbătoare se mai numește în popor și ,,Drăgostitele, Logodna paserilor, Sântion de primăvară, Ioan Dragobete, Năvalnicul”.
Se spune că ,,pasărea care rămâne fără soț, în această zi, moare”. Odată cu Sărbătoarea propriu-zisă are loc și renașterea naturii.
Dragobete face parte dintr-un cult al unei mari zeițe a fecundității- numită în popor Dochia!
În această zi, bărbaților li se recomand să fie cu bagare de seamă și toată atenția să fie dată femeilor, să nu cumva să le supere, de aici vine și expresia ,,Dragobete sărută fetele!”
Obiceiuri:
Flăcăii și fetele ies la câmp în cete chiuind și hăulind, pentru a culege primele flori ale primăverii ghiocei și brândușe, după care petrec cu veselie într-o horă.
În zona Mehedințiului se culeg dragobeți, muguri, pe care fetele le prind la urechi.
Dragobetele ferește de arsuri.
Fiecare fată trebuie să glumească cu un băiat, ceea ce o va ajuta să se mărite cât mai curând.
***
Legenda lui Dragobete!
După spusele bătrânilor, Dragobete era fiul unei preafrumoase femei pe nume ,, Dochia”. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal și că însuși Traian, împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soție.
Cine o vedea cu părul bălai, împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura și cu buzele roșii cu miresme de frăguțe, rămânea înmărmurit de frumusețea ei.
Fata locuia într-o colibă de la poalele muntelui și avea o turmă de mioare pe care o ducea la păscut în poienile cu iarbă fragedă.
Într-una din zile vrăjită de culorile delicate ale florilor și de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului în care își adăpa mioarele.
Era o noapte cu lună plină și Dochia a adormit pe un pat de flori surâzând în somn.
Pe la miezul nopții, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceață care a acoperit lumina lunii și a învăluit într-o îmbrățișare tandră trupul fecioarei adormite.
A doua zi când a deschis ochii, soarele era la amiază, trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei și totul i se părea schimbat.
Pe buze mai purta încă mireasma delicată a unui sărut.
Neștiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta și un glas duios de fluier se auzea în depărtare.
Viața și-a continuat cursul normal, dar Dochia nu știa ce se întâmpla cu trupul ei care se schimba din zi în zi.
La nouă luni de la ,, întâmplarea cu ceața”, pe 24 februarie a venit pe lume Dragobete. Ursitoare și nașe i-au fost patru zâne: primăvara, vara, toamna și iarnă.
Fiecare dintre ele i-au adus în dar, ceea ce au crezut că-i mai frumos și mai util în viață.
Primăvara i-a semănat în inimă iubirea, dăruindu-i prospețimea florilor și tinerețea fără bătrânețe.
Vara nu s-a lăsat mai prejos și i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei și dulceața fructelor.
Zâna toamnă i-a adus în dar un fluier, care sa-i țină de urât, dar care să-i și înveselească pe oameni cu cântecele lui.
În sfârșit, nașa Iarnă i-a țesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare i-a dăruit un brâu roșu cusut cu perle. Straiul era astfel conceput încât creștea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua oricât l-ar fi purtat.
Pe la nouăsprezece ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea și ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte.
Vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul lui frigea ca jarul.
Era un flăcău vesel ce cânta din fluier și iubea fetele, care -l priveau ca pe un zeu.
Fecioarele care îl întâlneau și îi simțeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm.
Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele spuse de fete, pentru că nu știa nimeni cine îi este tată. Se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceață.
Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior și nici nu l-a mai auzit cântând.
În creierul muntelui într-o peșteră pe ai cărei pereți creștea flori de piatră în buchete albe, albastre, cenușii, roz și violet, trăia un bătrân înțelept.
Pe când păștea oițele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit față în față cu acest înțelept care i-a spus pe nume și l-a îndemnat să-l urmeze.
Înmărmurit de surpriză Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă devenind ucenic. El a deprins învățătura tainică de a citi în cartea secretă a naturii. Astfel, recunoștea plantele de leac știa a vorbi cu păsările, înțelegea semnele magice ale pădurii nemaifiindu-i frică de fiare sălbatice.
Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu brațele deschise. Mai mult ca oricând trezea iubirea în mijlocul fetelor. Călătorea cu viteza gândului și se înfățișa acolo unde era chemat.
Bărbații îl îndrăgeau și ei, nimeni nu știa care este secretul care îi făceau pe bărbați să-l placă și să nu fie gelos pe el.
Asta până într-o zi când un bătrân a dezvăluit secretul… pe vremea când era flăcău în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat și-i învăța secretele iubirii. Totul se facea sub jurământ. Bătrânul a rupt tăcerea întrucât având peste 100 de ani se considera a nu se mai afla sub jurământ.
Legenda spune că după o sută de ani de viețuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învățară a iubi, iar iubirea se transmite din tată în fiu și din mamă la fiică. Spiritul muntelui și-a chemat copilul la pieptul lui la cererea tatălui Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică numită,, Năvalnic „ .
Astfel, Dragobete, zis și Năvalnic, doarme în carnea tatălui renăscând în fiecare primăvară.
Chiar și în zilele noastre femeile mai cred în puterea magică a Năvalnicului și poartă în sân un săculeț de mătase u năvalnic, ca semn a prețuirii și de aducere aminte a celui care a fost Dragobete Zeul iubirii la români.
Ce s-a întâmplat cu Dochia?
Răutăcioșii spun că ar fi devenit o babă rea și încăpățânată, că în luna martie ar fi îmbrăcat nouă cojoace și a urcat cu oile pe munte, pentru că era cald ea a început să-și dea jos cojoacele, rând pe rând, iar într-o o noapte geroasă, s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa.
Alții mai înțelepți susțin că Dochi s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, și i-a cerut acestuia să o transforme în stană de piatră ca să fie veșnic împreună!
Sursă- WordPress.com
Spațiul și timpul în tradițiile românești-Antoaneta Olteanu
