A fost mult timp anotimpul meu preferat…
Timpul când totul explodează
cu ultima cortină a culorilor,
ca și cum natura și-a pregătit voalurile tot anul
pentru momentul ăsta,
când bate ultimul gong…
N-am crezut niciodată că-mi va fi teamă de ea.
Și acuma-mi este. Teamă.
Că-i atât de frumoasă…și atât de crudă.
Cu fiecare frunză care cade,
cu fiecare floare care moare,
Toamna asta smulge bucăți din sufletul nostru…
Și umple bolta cerească de stele…
Și sufletul nostru de dor.
Dor gheață bocnă
care nu te lasă să respiri…
Dor albastru violet, lacustru și bacovian.
Dor care-ți îndoaie șira spinării
și-ți face lacrimile să curgă șiroaie…
Dor care doare.
Tatăl meu drag.
